Educația românească și problemele ei veșnic nerezolvate. Cazul ministrului Ioan Mang și reacția premierului

     Faptul că sistemul de învățământ românesc se confruntă cu grave probleme, extinse la nivelul unor paliere diferite și complexe, nu constituie, din păcate, decât o realitate mai mult decât evidentă. Această realitate, uneori observată și de cele mai multe ori ignorată, a făcut obiectul unor discuții și dezbateri în contextul suspiciunilor referitoare la conduita profesională a ministrului educației proaspăt votat, Ioan Mang.   

     Credibilitatea acestuia este serios afectată, de acuzațiile care i se aduc, mai ales că responsabilitatea este una uriașă, din moment ce ca ministru al educației, care deja prezintă o arie considerabilă de probleme, ar trebui să constituie un model de cadru didactic, nu doar pentru învățământul universitar, cât și pentru cel preuniversitar, reper pentru cadre didactice, studenți și elevi, în egală măsură. 

    Reacția premierului, Victor Ponta a fost oarecum previzibilă: vina revine guvernărilor anterioare, incapabile să gestioneze problemele sistemului de învățământ, dominat de haos. Această problemă a fost calificată de premier drept o miză politică uriașă, iar comportamentul PDL, ca fiind unul iresponsabil, de neacceptat, în condițiile de față. 

     Dincolo de învinuiri reciproce, între putere și opoziție, pentru realitatea deprimantă din învățământul românesc, ar fi imperios necesar un survol în tot acest așa-zis haos din sistemul educației din România. S-ar identifica în mod cert calitatea îndoielnică capitalului uman, cu referire nu doar la studenți și elevi, ci iată și la cadrele didactice. De asemenea, încurajarea și mai mult recunoașterea mobilităților academice, prin diverse programe nu fac parte din realitățile celor mai multe dintre centrele universitare, cu pretenții din România. Cei care se întorc cu astfel de experiențe educaționale din Occident află că nu pot decât să confere CV-ului o notă exotică, fără a emite pretenții de aplicare a valorii formative a unei astfel de pregătiri, de a gândi și de a se exprima altfel. 

      Așadar schimbarea la nivel de mentalitate în centrele academice din țară nu s-a produs, cum ar fi fost de așteptat, după anii 90, ci dimpotrivă se asistă la conservarea unui sistem în neputințele lui, în ineficiența care se menține sub guvernările de orice culoare a spectrului politic românesc. În acest registru, vina nu poate fi atribuită guvernării PDL, așa cum a intenționat premierul să sublinieze. 

     Revenind la problema recent semnalată, a cazului ministrului educației Ioan Mang, premierul ar trebui să recurgă la măsuri adecvate, care se impun într-o astfel de situație, pe fondul obligației pe care și-a asumat-o. Dincolo de etica profesională, problema capătă conotații mai grave din moment ce acuzațiile aduse ministrului educației, pun la îndoială onestitatea și credibilitatea acestuia ca om. Aceasta este, cu siguranță, o deficiență care s-a dispersat cu îndrăzneală la nivelul multor subsisteme ale societății românești și care va avea implicații serioase, pe termen lung, atât timp cât singura reacție a factorilor responsabili este de a emite acuzații și de a se refugia în ignoranță, fără a se recurge la măsuri care se impun. În fond, cazul minstrului Ioan Mang este doar un exemplu din aria vastă de astfel de exemple, care există în sistemul educației românești. Care este utilitatea acestei descoperiri în lipsa măsurilor menite să corecteze erorile?

Aspectele distorsionat înțelese din declarațiile fostului premier

      Declarația fostului premier, Mihai Răzvan Ungureanu, de la recentul congres al PDL, a lăsat să transpară atât dezamăgirea față de actuala politică românească, cât și îndemnul spre mobilizare, în direcția realizării acelei schimbări, de care scena politică românească are nevoie. Definind principalele linii ale unei politici diferite, o altfel de politică, fostul premier a menționat onestitatea și meritul ca atribute esențiale care pot direcționa o politică spre scopul ei: servirea intereselor cetățenilor. 

      Deși a specificat foarte clar faptul că se va menține parteneriatul cu PDL, Mihai Răzvan Ungureanu a lăsat sub semnul ambiguității o eventuală intrare în această formațiune. Mai mult decât atât, în pofida diferitelor speculații referitoare la ideea înființării unei noi formațiuni politice de dreapta,  fostul premier nu s-a pronunțat în acest sens. În actualul context, afirmații cu privire la o nouă entitate politică de dreapta, inițiată de recentul demis premier, nu pot fi susținute. 

       Revenind la actuala imagine a PDL, nu este dificil de constatat o oarecare discreditare a formațiunii în ochii electoratului, care va avea posibilitatea să-și spună cuvântul la alegerile care urmează. Speranțele dizolvate ale PDL că moțiunea de cenzură ar fi putut fi depășită, fără consecințele la care în prezent asistă, precum și opțiunile tot mai numeroase și mai surprinzătoare pentru tabăra opoziției, au avut, indubitabil, o contribuție consistentă la această discreditare. 

       În aceste condiții, intrarea lui Mihai Răzvan Ungureanu în PDL nu este tocmai facilă sau lipsită de dificultăți, cadrul nefiind deloc favorabil, unei astfel de mișcări. Deși, nici șansele înființării unui nou partid de dreapta, pe actuala scenă politică românească, nu pot prinde contur, din cauza problemelor de ordinul resurselor financiare și nu numai, rezultatele alegerilor vor defini direcția clară pe care va merge PDL. Lovitura neașteptată primită prin moțiunea de cenzură a pus sub semnul îndoielii eventualele pretenții ale formațiunii în acest sens. 

      Un test de o reală importanță îl reprezintă, în mod cert, alegerile, mai întâi cele locale, care vor influența decizia fostului premier, cu privire la PDL sau la o nouă entitate politică de dreapta. În cazul unor rezultate încurajatoare la alegeri, pentru PDL, opțiunea lui Mihai Răzvan Ungureanu pentru un nou partid ar fi însoțită de mai puține riscuri, decât varianta preluării unei funcții importante în PDL. 

     Este clar că declarațiile prudente ale fostului premier, în urma căderii executivului pe care l-a condus, conturează o voită ambiguitate în ceea ce privește viitoarele mișcări și decizii la care va recurge pe scena politică românească. În plus, aceleași declarații dovedesc perseverența cu care fostul premier ne-a obișnuit, credința într-o scenă politică de o nouă configurație, într-o politică diferită, în care a crezut și pe care a definit-o prin deciziile și acțiunile sale, chiar dacă într-un timp limitat și într-un cadru populat de numeroase dificultăți.

Atitudinea oscilantă a PDL față de intelectuali, generată de interese

    După recentele evenimente din PDL, dintre care plecarea lui Sorin Frunzăverde, în tabăra adversă, a făcut subiectul a numeroase comentarii pro și contra, este firească analiza stării de fapt, din prezent, în interiorul formațiunii. 

   Evidentă este lipsa de consens, din moment ce, în privința organizării unui congres extraordinar, care să clarifice lucrurile, nu toate vocile se pronunță în aceeași direcție. Părerile sunt diferite și în legătură cu Emil Boc și ceea ce mai reprezintă acesta în momentul de față pentru PDL. 

   Autor al numeroaselor critici aduse acestuia a fost Vasile Blaga, căruia i s-a creionat imaginea unei forțe salvatoare a formațiunii, care evident  traversează momente dificile. Dificultatea își găsește măcar parțial sursa în divergențele și alegerile mai puțin inspirate la nivel de conducere a partidului. 

    Foarte certă este preferința oamenilor, de diferite categorii sociale și profesionale, pentru un nivel al conducerii definit de competență, altfel spus, pentru tehnocrați. Exemplul recent al premierului Mihai Răzvan Ungureanu confirmă acest lucru și reprezintă totodată expresia unei mutații atent gândite din partea lui Traian Băsescu. 

    Un exemplu diferit, de atitudine față de intelectuali, a fost oferit de recenta decizie PDL, de excludere a europarlamentarului Cristian Preda. Declarația lui Emil Boc, prin care explică motivele pentru care s-a recurs la excluderea lui Cristian Preda, generează multe întrebări referitoare la percepția asupra intelectualilor din partea PDL, în interiorul formațiunii. 

    Astfel, se pune problema afectării în sens negativ a imaginii formațiunii, din moment ce o voce fermă și democratică, adesea incomodă, este redusă la tăcere. Acesta este un exemplu al unei mutații greșite. Una dintre problemele acut accentuate este cea a dialogului: cu electoratul, cu opoziția și chiar în interiorul formațiunii. Problema subliniată, în termeni de dialog și comunicare eficientă, generează o nouă și constructivă interpretare a rolului și locului intelectualilor într-o democrație. 

    Din păcate, acestea nu beneficiază de o definiție clară și neinfluențată de circumstanțe: între cazul actualului premier și cazul Cristian Preda, deși există multe diferențe, interesele PDL le aduc la același numitor comun. Alegerile de anul acesta vor evidenția în ce măsură comportamentele și atitudinile formațiunii vor fi în favoarea sau împotriva sa și care vor fi costurile deciziilor recent adoptate.

Trecerea lui Sorin Frunzăverde în tabăra adversă: dubla valență a aceleiași mișcări

     Trecerea lui Sorin Frunzăverde în tabăra adversă denotă, înainte de toate, pragmatismul acestuia și, în mod cert, inconsecvența USL în ceea ce privește transferul de la o formațiune politică la alta, așa cum interesele o dictează. Pentru că, este evident, despre asta este vorba: interesul fostului pedelist și interesul USL. 

   Crin Antonescu a menționat că sosirea lui Sorin Frunzăverde în tabăra USL este un real câștig pentru opoziție, din moment ce trecerea se face dinspre PDL și mai ales, pentru că în opinia lui Crin Antonescu, acesta reprezintă un exemplu de curaj în a spune adevărul, în politica pe care o face puterea. Așadar, liderii USL  prezintă această trecere, de la o tabără la alta, ca expresie a demnității de a spune lucrurilor pe nume, fără a lua în calcul efectele sau comentariile nefavorabile post-mișcare. 

     Pe de altă parte, ceea ce a contestat Sorin Frunzăverde a fost lipsa compatibilității de principii, pe care s-au fundamentat viziunile: a sa și a colegilor, pe de o parte și viziunea PDL, net diferită. Astfel, în mod destul de vag, a conturat motivul plecării din tabăra puterii. 

   Ceea ce atrage atenția, în declarațiile zgârcite, pe care le-a făcut, este faptul că a dorit să își exprime dezamăgirea față de actuala guvernare, față de starea de fapt din PDL, fiind în același ton cu afirmațiile pe care liderii USL le-au făcut. Motivul plecării, invocat de Sorin Frunzăverde, a fost acela al neconcordanței obiectivelor: dezvoltarea României, pentru care a optat și ceea ce constituie mobilul tuturor acțiunilor din PDL, evident contrare acestei opțiuni. Această explicație, însă, deși este destul de vagă, a fost completată de afirmațiile din interiorul USL, care prin Crin Antonescu au fost în favoarea descrierii acestui transfer al lui Sorin Frunzăverde ca o reală dovadă de curaj, pe scena politică românească. 

     Emil Boc, în schimb, a prezentat aceeași mișcare drept expresia lașității, a abandonării principiilor declarate, într-un moment în care interesele sunt mai presus de obiectivele politice. Acesta a subliniat lipsa unor consecințe negative în ceea ce privește stabilitatea PDL, condamnând în același timp inconsecvența și ipocrizia USL.

    Varianta unui Congres, care să schimbe puțin formula în interiorul PDL, comportă o dublă valență: este cert că o astfel de opțiune nu este una tocmai fericită cu puțin timp înaintea alegerilor, iar pe de altă parte, aceasta ar putea aduce un plus de claritate. în ceea ce se întâmplă la nivelul formațiunii.

Curaj și realism în declarația premierului Mihai Răzvan Ungureanu

     În cadrul unei recente declarații televizate, premierul Mihai Răzvan Ungureanu a lansat afirmații în care transpar curajul și hotărârea asumării unor responsabiltăți considerabile, în direcția asigurării unei funcționalități a executivului în formula actuală. Dintre aspectele subliniate în declarație, două concentrează intenția și, totodată, însemnătatea discursului. 

      Este vorba, pe de o parte, de obiectivul declarat al premierului de a continua mandatul, și după alegerile din noiembrie, concentrând eforturile pe palierul economic și, pe de altă parte, de importanța pe care o are în opinia premierului, dialogul cu opoziția. Referitor la primul aspect, afirmațiile sunt oarecum prudente, având în vedere faptul că premierul a ținut să sublinieze că în urma eforturilor depuse, în timpul mandatului său, nu se vor înregistra schimbări radicale, adevărate revoluții. Ceea ce trebuie remarcat, este fermitatea cu care au fost subliniate disfuncționalități reale, cu grave consecințe în plan economic, premierul aducând în atenție evaziunea fiscală și insuficienta absorbție a fondurilor europene. 

    Deși îndrăznețe, țintele, definite de premier în declarație, au fost însoțite de o doză de realism, acesta specificând dificultatea impusă de actualul context economic și social, așa încât, schimbări radicale nu vor fi vizibile la încheierea mandatului. Ceea ce se încearcă a se obține este o depășire a actualei stări de lucruri, atât cât să asigure o stabilitate de care, cu certitudine, România are nevoie. 

    Un lucru important, pe care premierul l-a recunoscut, a fost cel referitor la calitatea programului de reformă, care pentru a fi aplicat în mod eficient necesită susținere continuă. Ceea ce a recunoscut, de asemenea, premierul a fost importanța dialogului cu opoziția, subliniind, de altfel, că acesta ar trebui să fie o constantă a activității ulterioare. 

     Premierul nu a ezitat să specifice că deși se declară în favoarea unui dialog cu opoziția, cererile trebuie să se încadreze între limitele posibilului, aducând în discuție, solicitarea demiterii Robertei Anastase din fruntea Camerei Deputaților. De asemenea, un aspect important menționat de premier a fost cel referitor la o eventuală candidatură la alegerile prezidențiale din 2014. Acesta a definit ca obiectiv prioritar funcționarea actualului executiv, într-o formulă în care își exprimă încrederea și pentru care și-a asumat răspunderea. În contextul unei astfel de funcționări, este posibilă conturarea ambiției de a candida la alegerile prezidențiale.  

    Așadar, posibilitatea unei opțiuni în acest sens, precum și în ceea ce privește îndreptarea spre un partid politic, nu sunt excluse. Liniile principale în declarația premierului fac vizibile prudența și curajul cu care acesta definește obiectivele și acțiunile, menite să contribuie la materializarea lor, încrederea în potențialul actualului executiv și definirea opoziției ca o componentă esențială în acțiunile viitoare.

Despre proteste și consecințele acestora

     După ce atenția a fost îndreptată asupra protestelor, cu care a debutat anul electoral 2012, se impune direcționarea acesteia în aria consecințelor și efectelor, pe care le-au generat deja sau pe care le vor genera în perspectivă. Percepțiile asupra acestui fenomen, cu implicații deosebite sub aspect politic, social și economic, s-au înscris în registre, dacă nu opuse, măcar marcate de diferențe majore. Astfel, au existat interpretări care au așezat aceste proteste în lumina inutilității, conform cărora acestea nu sunt decât expresia nefericită a unei manipulări, dar au fost și interpretări care au acordat o forță cu mult mai mare acestor proteste, decât cea care le-a revenit, în realitate, definindu-le ca generatoare de mari schimbări. 

     Adevărul se află, însă, între cele două extreme: protestele, departe de a fi inutile, nu au produs schimbări radicale. În contextul delimitării ferme, a consecințelor manifestării nemulțumirii oamenilor, există încă opinii care subliniază că demisia premierului Emil Boc ar fi în legătură directă cu ceea ce s-a întâmplat în stradă, însemnând, înainte de toate, expresia neputinței unui executiv. 

   Aspectul acesta, privit prin prisma unei crize de legitimitate, poate genera concluzii total distincte: este posibil ca această criză de legitimitate să nu fie neatent și inadecvat gestionată, ci dimpotrivă să fie întâmpinată de o conștiință a gravității lucrurilor în primul rând, precum și a însemnătății politice care revine anului 2012. În acest cadru interpretarea demisiei premierului, accentuează calitatea unei mutații politice, prudent gândite, în urma unui calcul electoral, iar protestele arată faptul că un executiv care-și asumă măsuri mai puțin plăcute, ca cele care au respectat indicațiile FMI și Băncii Mondiale, trebuie să plătească, indubitabil, costuri politice. 

    Un alt aspect, intens dezbătut, și înainte și după proteste a fost cel referitor la varianta alegerilor de anul acesta: comasate sau nu? Disputa, care părea interminabilă, între putere și opoziție pe tema comasării alegerilor, a luat sfărșit în momentul în care Curtea Constituțională a decis în defavoarea susținătorilor acestei variante. Această decizie nu a fost neapărat determinată de protestele românilor, ci mai curând a servit unor interese politice, generate de importanța și mizele anului electoral 2012. 

    Iar dacă se pune problema în termeni de schimbare, schimbarea ca efect, schimbarea ca scop, o schimbare mai blândă sau radicală, un lucru este cert: lipsa unei structuri, a unui caracter organizat, în ceea ce privește protestele, precum și lipsa unei strategii clare, a unei alternative viabile, în ceea ce privește clasa politică, nu pot constitui resursele necesare unei schimbări reale. 

    Aspecte contestabile se regăsesc, astfel, de ambele părți: protestatari și decidenți, deopotrivă, deși televiziunea a subliniat spectaculosul și nu esențialul. Acest lucru este ilustrat și de actuala abordare, din partea acesteia, a situației dificile din țară, generate de vremea nefavorabilă, deși o nuanță de seriozitate se observă, mai mult grație faptului că este vorba de un aspect mult mai palpabil.

Noul executiv și nuanțele la nivel de discurs al opoziției. Interesele, mereu previzibile.

     S-a remarcat o schimbare radicală în discursul USL, la adresa noului executiv, prin atitudinea afișată de Victor Ponta. Cei prezenți la învestirea noului executiv au asistat la un alt tip de discurs, surprinzător, atât pentru putere, dar și pentru opoziție. Să fie un pas spre dialog putere-opoziție în anul electoral 2012? Să fi înțeles opoziția că un asemenea dialog constituie un ingredient necesar unei democrații funcționale, mai ales în contextul dificil economic, pe care România îl traversează? Nu există certitudini în acest sens.

    În primul rând, liderul PNL, Crin Antonescu nu este de acord cu noul suflu al discursului liderului PSD, așa cum a ținut să sublinieze, dar are incredere în politica comună cu partenerii din coaliție.O primă impresie a unui val de confuzie, în ceea ce-l privește pe Crin Antonescu. Confuzia generată de comportamentul recent al PSD a fost resimțită și prin discursul lui Victor Ponta de astăzi, având în vedere contestațiile pe care acesta le-a enunțat la adresa noului premier și cabinetului acestuia și mesajul de astăzi, în care a inclus o intenție de susținere a premierului și a proaspătului executiv. Propunerile din partea opoziției pentru noul executiv 15 la număr au inclus teme importante, prezentate într-o nuanță puțin diferită de cea a premierului, prin programul de guvernare. Această atitudine a opoziției vine clar pe fondul dorinței de afirmare sau reafirmare, cu scopul ameliorării imaginii din sondaje.

     Pentru a spori credibilitatea puterii s-a optat pentru Mihai Răzvan Ungureanu, ca șef al executivului, iar aceasta a fost o strategie atent gândită și perfect integrată în atmosfera unui an cu mize importante, un an  electoral. Este un scenariu premeditat de PDL. 

     Discursul lui Victor Ponta, înscris într-un registru total diferit de cele anterioare, în raport cu executivul, poate fi interpretat ca o încercare a USL de a-și contura, mai întâi, o prezență în legislativ și apoi o poziție fermă, îndeosebi cu privire la legea electorală, element destul de vizibil în mesajele opoziției de anul trecut. Mesajul lui Victor Ponta a fost oarecum prudent, în sensul neaducerii în atenție a problematicii alegerilor anticipate, știind că acest lucru ar tensiona atmosfera și ar afecta negativ imaginea USL. 

     Mai mult decât atât, acest discurs, într-o nuanță nouă și neașteptată, al liderului PSD aduce lămuriri în ceea ce privește relațiile din cadrul USL: confirmarea unui vechi dezechilibru între formațiunile-pilon PNL și PSD. Mesajul din partea opoziției, din Parlament, atestă schimbarea circumstanțelor în defavoarea lui Crin Antonescu, surprins și nemulțumit de atitudinea partenerului de coaliție. 

      Este vorba de un executiv limitat învestit pentru o perioadă de cel mult 10 luni, ceea ce impune o elaborare a unei strategii în care să fie incluse obiectivele cele mai importante, cele cu adevărat prioritare pentru reformarea statului. Contextul politic și mai ales cel economic în care a fost învestit noul executiv accentuează reale provocări pentru activitatea acestuia, solicitând totodată competență și responsabilitate. Iar dacă dialogul cu opoziția, care a lipsit până în momentul de față, mutilând democrația românească va începe să prindă contur, perspectivele nu pot fi atât de sumbre în ceea ce privește noul executiv instalat.

Noul premier, Mihai Răzvan Ungureanu și implicațiile numirii acestuia

    Noul premier, Mihai Răzvan Ungureanu a accentuat două aspecte importante, în declarația sa: pe de o parte faptul că prioritare, în sfera obiectivelor mandatului, pe care îl deține, din acest moment, sunt stabilitatea economică și stabilitatea politică și, pe de altă parte, încadrarea în sfera ideologică a dreptei. 

    Nu se poate întrevedea o imagine clară a noului guvern, dar ceea ce se poate ști cu siguranță este faptul că desemnarea în funcția de premier a unui om din fruntea SIE este oarecum surprinzătoare.Chiar și fără a lua în calcul atitudinea opoziției. 

    După ce a fost ministru de externe, în perioada executivului condus de Tăriceanu, revine în arena politică, tocmai prin această nominalizare în funcția de premier. Misiunea acestuia devine cu atât mai dificilă cu cât mandatul revine într-un an, interesant din punct de vedere politic și economic. 

    Este un an electoral, ceea ce impune obligația premierului de a contura colegiile uninominale în vederea alegerilor pentru legislativ și, desigur, organizarea propriu-zisă a alegerilor locale și parlamentare, subiect supus unor serioae controverse între putere și opoziție pe tema variantei alegerilor anticipate. 

     Sub aspect economic, deși măsurile de austerittae aplicate de România, conform acordurilor încheiate cu Banca Mondială, FMI sau CE, au mai detensionat lucrurile, pe fondul crizei economice, acestea au generat însemnate costuri politice pentru executivul sub conducerea lui Emil Boc. Protestele românilor dovedesc acest lucru. 

    Viitorul guvern va trebui să aibă în vedere un eventual set de schimbări cu scopul asigurării cadrului necesar unei creșteri economice, în raport cu bilanțul de anul trecut. Rămâne de văzut în ce măsură o eventuală creștere economică va permite majorarea salariilor și pensiilor, conform promisiunilor făcute de fostul premier. Acest aspect este cel puțin discutabil în condițiile în care și ultima evaluare a acordului cu FMI și CE aduce în atenție eliminarea posibilității majorărilor salariilor și pensiilor în anul 2012. De asemenea, experții au subliniat importanța reformelor care se impun a fi continuate și aici sistemul de sănătate este unul care ar trebui să atragă eforturile, în mandatul noului premier, în direcția soluționării tuturor problemelor cu care se confruntă în prezent. 

    Dacă numirea, lui Mihai Răzvan Ungureanu, în fruntea viitorului executiv, criticată de opoziție, aduce un element de noutate în politica românească și o provocare totodată, demisia lui Emil Boc nu trebuie percepută neapărat ca determinată de protestele la care am asistat în ultimul timp. Mai curând poate fi interpretată drept o mutație politică gândită ca urmare a unui calcul electoral, într-un an cu importante mize pe scena politică românească. 

   În acest context, numirea unui nou premier, care va veni cu o altă compoziție a executivului și cu un program de guvernare propriu, are implicații și în ceea ce privește imaginea PDL, în perspectivă, chiar și la nivel de sondaje. Acest lucru este valabil din moment ce opoziția înregistrează scăderi graduale, dincolo de interpretările, de care numirea noului premier de la nivelul serviciilor secrete din România, beneficiază: sfidare, inspirație sau schimbare impusă.

Greva parlamentară sau despre iresponsabilitatea opoziției

      Sperând să determine puterea să-și dea acordul, în ceea ce privește organizarea de alegeri anticipate, USL a recurs la un comportament discutabil, sub mai multe aspecte, prin decizia de a intra în grevă parlamentară. Deși s-a hotărât ca să existe totuși o prezență parlamentară minimă în cadrul comisiilor și Birourilor Permanente, lipsa de la dezbateri și neparticiparea la vot pot avea consecințe nedorite, în primul rând asupra procesului democratic, prin afectarea negativă a funcționării ssitemului instituțional și, în al doilea rând, în ceea ce privește imaginea opoziției într-un an electoral. Sondajele care prezintă USL în dezavantaj pot deveni, în aceste circumstanțe, mult mai distanțate de ceea ce liderii opoziției și-au propus să obțină în 2012. 

     Astfel, greva inițiată de opoziție, nu se încadrează în practicile unui stat democratic, subliniind o reală deviere de la cursul democrației, în condițiile în care, refuză să influențeze deciziile. Acest comportament adoptat de opoziție demonstrează continuarea, în mod voit, a tensiunilor în raport cu puterea. Demonstrează, de fapt, refuzul de a iniția un dialog cu puterea, lucru care nu poate fi decât distructiv, în plan politic și instituțional și chiar din punct de vedere social. 

   Acest demers al opoziției, fără a include în ecuație eventuale efecte negative și urmărind, practic, impunerea alegerilor anticipate, pe lângă faptul că este radical, nu aduce un răspuns oamenilor care au ales să protesteze. Deși aceste proteste sunt îndreptate, îndeosebi spre putere și măsurile actualei guvernări, nemulțumirile se adresează întregii clase politice din România. 

     Astfel, încercarea disperată a opoziției, de a avea alegeri anticipate anul acesta, nu va aduce procente în plus USL-ului, întrucât oamenii au nevoie de strategii clare și de soluții viabile la problemele cu care se confruntă. Nu alegerile anticipate reprezintă soluția pe care oamenii o așteaptă. 

     Membrii opoziției au definit, prin această decizie radicală, într-un mod subiectiv și inadecvat situației critice în care se află România, responsabilitatea: a fi responsabil înseamnă a te antrena într-un conflict continuu cu puterea, fără a lua în calcul consecințele dezastruoase asupra celor care și-au oferit votul și așteaptă soluții. 

     Deși liderii USL au dorit să sublinieze că intrarea în grevă parlamentară nu reprezintă o renunțare la condiția de parlamentar, este clară ambiția nejustificată a opoziției de a-și impune punctul de vedere într-o manieră nedemocratică, părăsind competiția și dezamăgind și mai mult electoratul, care va sancționa acest comportament.

Alt mesaj, același președinte, aceeași realitate.

     Discursul proaspăt al șefului statului a fost unul fără substanță, incluzând doar aspecte generale: Traian Băsescu a valorificat ocazia de a vorbi despre proiectele de guvernare, așa cum a și recunoscut, de fapt pe parcursul intervenției. În mod cert, discursul nu a fost pe măsura așteptărilor oamenilor. Aceștia așteptau soluții și mai ales adevărul, în contextul în care el a avut contribuția proprie la tensionarea lucrurilor, la precipitarea situației. 

      Șeful statului a afișat astăzi ipostaza unui om foarte calm, a unui lider politic, prudent în ceea ce declară. Nu a demonstrat, din nefericire, că a fost receptiv la problemele și la gravitatea situației în care se află România. Sunt definite foarte bine obiectivele pe viitor, dar nimic concret, nimic conexat cu realitatea ilustrată și de protestele românilor, la care asistăm în ultimul timp. 

     O diferență se remarcă, în raport cu discursul de ieri, intervenția de astăzi fiind una  fără tensiune, fără încordare. Un discurs mai controlat decât cel de ieri, unde se simțea agitația ilustrată și la nivel nonverbal, cel de astăzi a inclus și ironii prin referiri la imaginea de dictator pe care i-a conturat-o opoziția și prin referire la gafele pe care a recunoscut că le mai face. În acest registru ironic, exemplificarea gafei cu trimitere la conflictul cu Raed Arafat, va avea cu siguranță implicații negative, la nivelul imaginii șefului statului, în ochii oamenilor, mai ales în fața celor care au protestat. A adus în atenție un aspect neplăcut, o înfrângere și mai mult decât atât, s-a întors la scânteia care a aprins întreg conflictul, politic și social. 

     A ținut, totuși, să recunoască faptul că protestele sunt expresia unei nemulțumiri gennerale a românilor vis a vis de situația României. A constatat, de asemenea, falia nocivă pe scena politică între putere și opoziție, lipsa comunicării eficiente între liderii politici, care nu poate avea decât efecte distructive.

    Nu a venit cu soluții bine delimitate pentru ceea ce se întâmplă. A confirmat lipsa de receptivitate la problemele reale și a dezamăgit pe cei care își doreau un discurs focusat pe obiective, derivate din cerințele oamenilor, a celor care protestează de zile întregi, dorind o schimbare.

    Cât de falsă este impresia românilor că președintele nu-i mai reprezintă? Dorește să restabilească relația de încredere cu acea parte a populației care și-a pierdut această încredere în președinte. Nu măsurile de austeritate adoptate pentru traversarea crizei, nu legile destinate modernizării statului au fost baza pe care s-a constituit această neîncredere a românilor în actuala putere. Însă, șeful statului a accentuat aspectele referitoare la modernizare, pentru a contura caracterul imperativ al tuturor măsurilor adoptate, chiar dacă acestea au generat serioase nemulțumiri în rândul oamenilor.

    Neîncrederea românilor s-a fundamentat treptat, de-a lungul celor două decenii ale unei democrații, insuficient înțeleasă și ineficient aplicată. Neîncrederea are caracter general și se raportează la întreaga clasă politică românească, fiind o încredere permanent alimentată de proiecte și obiective definite cu lirism menit să impresioneze electoratul, dar fără rezultate concrete, fără agende adaptate la cerințele românilor. Este vorba, de neîncrederea alimemtată de tensiunile de pe scena politică, de înțelegerea insuficientă a implicațiilor jocului de forțe între putere și opoziție, într-un cadru democratic. 

    În urma acestui discurs, protestele se vor accentua și mai mult și vor fi, mai acut, centrate pe ideea demolării actualei conduceri: scena politică e populată de lideri politici care nu ascultă și care refuză să vadă, iar șeful statului însuși consideră că nu se impune vreo schimbare în ceea ce privește mandatele pe care le-a avut. Acesta poate fi de fapt răspunsul: nu se va schimba nimic, pentru că nu trebuie schimbat nimic!

Fără alegeri comasate

      Decizia Curții Constituționale a fost favorabilă celor care s-au pronunțat împotriva comasării alegerilor, încadrându-le în neconstituțional. Această decizie nu a fost determinată neapărat de presiunea exercitată de oamenii care au manifestat împotriva conducerii, dar va constitui, în mod cert, un motiv în plus pentru indignarea șefului statului împotriva executivului. 

      Ceea ce oamenii așteaptă, este demisia premierului Emil Boc și a întregului executiv și, mai mult decât atât, schimbarea în mai bine și stabilitatea de care România are nevoie. Protestele declanșate de ceva timp sunt o dovadă clară a acestui lucru.

     Lovitura neașteptată, primită prin această decizie a Curții Constituționale, nu va determina premierul să demisioneze.Rațiunile de natură economică pe baza cărora decizia a fost nefavorabilă comasării, sunt totuși discutabile. Cel mai probabil că această variantă nu va aduce suma de bani preconizată la bugetul de stat.

      Rămâne de văzut ce aspecte vor intra în discursul șefului statului adresat românilor care protestează de ceva timp și care aștepată un mesaj din partea celui care a evitat dialogul cu ei. Traian Băsescu și-a anunțat intenția de a ieși, astăzi, la dialog cu oamenii ieri, pe 24 ianuarie după ce Cristian Diaconescu și-a depus jurământul ca ministru de externe. Din discurs nu au lipsit atacurile la adresa opoziției, după cum era de așteptat, șeful statului comparând liderii opoziției, Victor Ponta, Crin Antonescu, dar și pe Ion Iliescu cu Vladimir Voronin, liderul de la Chișinău, care și-a exprimat într-o declarație preferința pentru plecarea lui Traian Băsescu de la conducerea României. 

    Șeful statului a manifestat o nemulțumire vizibilă în raport cu încercările opoziției de a iniția schimbarea actualei conduceri, cerând demisia președintelui, a premierului și a executivului. Așa cum a definit-o Traian Băsescu, această atitudine a opoziției se încadrează într-o veselie  a demolării. 

      În intervenția programată a avea loc în această seară este important de consemnat în ce măsură șeful statului va reuși să includă în discurs ceea ce oamenii așteaptă, dar nu promisiuni. Oamenii nu mai vor nici atacuri la adresa opoziției, sau trimiteri la comunism. Va fi un moment dificil pentru șeful statului, dar extrem de important pentru cursul evenimentelor, nu doar pe termen scurt.

Care dialog între putere și opoziție?

       În contextul protestelor, care continuă, reprezentanții puterii au decis că o încercare, de a discuta cu liderii opoziției, ar avea consecințe dorite asupra întregii situații cu care România se confruntă. Din păcate, o înțelegere adecvată a dialogului real, într-o democrație funcțională, lipsește clasei politice românești, deopotrivă puterii și opoziției, din moment ce discuțiile dintre cele două tabere nu au avut un rezultat concret. Solicitările opoziției s-au conturat în jurul instituirii unui executiv de tehnocrați și a  problematicii alegerilor anticipate. Liderii USL, Crin Antonescu și Victor Ponta, au subliniat incapacitatea actualei guvernări, de gestionare a situației dificile, în care România se află, contrazicând desele afirmații ale reprezentanților puterii care subliniau stabilitatea în România, ca o realitate evidentă. 

      Cert este că, despre instabilitatea vizibilă în România și pe fondul crizei actuale, nu este necesară intervenția opoziției, dovada cea mai clară, fiind prezența românilor la protestele care durează de ceva timp, chiar dacă nu un număr foarte mare de români au ales această formă de exprimare a nemulțumirilor. Nemulțumirea este generală, iar sesiunea extraordinară a parlamentului stabilită ca o continuare a presupusului dialog, indiferent de cadrele discuției și de aspectele care vor fi supuse dezbaterii, nu va avea implicații pozitive în ceea ce privește problemele pe care românii le invocă în prezent. 

      Deși premierul Emil Boc a ținut să încadreze întâlnirea cu reprezentanții opoziției drept un real succes, acest lucru a fost infirmat de Victor Ponta, care și-a exprimat nemulțumirea, în raport cu inflexibilitatea pe care tabăra puterii, prezentă la discuții, a demonstrat-o. 

       Un dialog real, între putere și opoziție în România, nu a existat și, ceea ce este mai grav, nu există voința politică, necesară pentru inițierea unui astfel de dialog, nici măcar în momentele dificile în care românii își exprimă ferm nemulțumirile față de modul nociv în care funcționează democrația, așa cum se întâmplă în prezent. Nu doar vocea opoziției, care dorește să sublinieze lipsa de disponibilitate a reprezentanților actualei guvernări spre un dialog constructiv, ci mai curând, lipsa soluțiilor raționale, pe care o guvernare democratică ar trebui să le delimiteze, prin raportare la problemele reale cu care oamenii se confruntă, ar trebui să determine tabăra puterii să se angajeze într-un dialog politic și social. 

       Însă, acest lucru devine aproape imposibil în contextul în care clasa politică românească a dezvoltat o adevărată cultură a conflictului, a anihilării reciproce. Refuzul de a asculta ce au de spus membrii opoziției, redusă la un rol decorativ, s-a extins într-un mod nociv pentru democrație, la refuzul de a asculta revendicările oamenilor. Un dialog politic și social, cu efecte benefice pentru funcționarea unei democrații, definită în parametri europeni, se construiește în timp, cu o contribuție importantă a voinței politice, pe de o parte și a capacității de a defini agenda adecvată, incluzând obiectivele cu adevărat importante, pe de altă parte. 

       Agenda politică nu trebuie să lase loc ambițiilor opoziției sau puterii, ci trebuie să ateste faptul că cei care au conferit legitimitatea clasei politice sunt ascultați, iar problemele lor devin prioritățile decidenților. Ceea ce se constată în România, contrastează puternic cu imaginea unui raport dintre putere și opoziție într-o democrație funcțională: lipsa unei delimitări clare a opoziției sau a puterii, reducerea opoziției la un rol decorativ, asumarea tuturor deciziilor importante, în mod autoritar de către actuala guvernare, în lipsa unei consultări, pentru a lua în calcul alternative viabile. 

       În acest context, nu se poate vorbi de existența unui dialog constructiv  între putere și opoziție: nu este vizibil în prezent și nu va fi vizibil nici în perspectivă, din moment ce toate eforturile se îndreaptă spre accentuarea tensiunilor.

Nu este revoluție!

     Protestele românilor împotriva actualei conduceri, determinate, aparent doar, de recenta demisie a lui Raed Arafat, din funcția de subsecretar de stat în Ministerul Sănătății, au generat ipoteza conform căreia nemulțumirea generalizată ar constitui germenele unei revoluții. Această ipoteză nu poate fi decât infirmată, în condițiile în care nu există un proiect social viabil, iar cu atât mai puțin, o alternativă la un eventual proiect îndreptat spre viitor. 

     După experiența loviturii de stat din 1989, protestele la care asistăm astăzi, deși vin pe fondul unei conștientizări a sărăciei în care oamenii se afundă, nu se pot încadra decât, cel mult, în limitele unei revolte. Mai grav, este faptul că manifestarea violentă a nemulțumirilor oamenilor nu va genera nimic pozitiv, oferind autorităților de ordine ocazia folosirii forței, dispersând mulțimea, care deși solicită dreptul la un trai modest, nu dispune de o structură, de un caracter organizat. 

     O schimbare reală nu va putea fi posibilă din moment ce nu există consens asupra abordării nevoii și modului de înfăptuire a schimbării, așa încât pentru ca schimbarea să devină o realitate, se impune ca un număr cât mai mare de români să contribuie la constituirea unei veritabile forțe, participând la manifestări. Ori acest lucru nu caracterizează, în acest moment, societatea românească, cunoscută fiind pasivitatea multor oameni care în loc să ia atitudine, să se angajeze într-o participare benefică la schimbarea unui sistem, preferă să asiste, de departe, la ceea ce se întâmplă, urmărind canalele de televiziune unde se prezintă, parțial realitatea. 

     Demisia unui om, în care românii aveau încredere și pe care îl respectă, recunoscându-i meritele, a reprezentat un motiv de nemulțumire în raport cu actuala conducere, însă, nu poate fi un motiv destul de puternic pentru a declanșa o revoluție. Acest motiv, trebuie subliniat, s-a dezvoltat pe fondul măsurilor anticriză pe care actuala guvernare le-a luat, așa încât nemulțumirile legate de sistemul de sănătate, fac parte dintr-un puzzle al nemulțumirilor generale față de întregul sistem ineficient. 

     Anii, care au urmat schimbării din 1989, au evidențiat incapacitatea politicienilor de a defini o strategie reală de dezvoltare, de îndepărtare de umbra trecutului. Instituțiile democratice au cunoscut o dezvoltare limitată, limitele fiind generate tocmai de această preferință pentru trecut, tocmai de teama de angajare în schimbare, în proiecte de perspectivă. 

     Ceea ce se întâmplă în prezent, prin manifestarea urii față de sistem, nu face decât să sublinieze inerția pe care politicienii au preferat-o în anii democrației fragile românești. Guvernările se succed, însă fiecare guvernare nu face decât să demoleze tot ce s-a construit pozitiv anterior, anulând orice fundament, pentru un eventual progres. În acest context, se constată lipsa curajului politicienilor de a se defini și mai ales de a acționa ca subiecți veritabili în dezvoltarea României. 

    Scena politică e definită de multiple divergențe, de o voită tensiune, liderii politici manifestând un acut interes pentru demontarea reciprocă: cine are un dosar mai întunecat, cine s-a dovedit a fi mai corupt. Pe acest fond al tensiunilor permanente ce șanse are dialogul în sfera problemelor imediate ale românilor? Răspunsul este deja cunoscut, amintit de istoria de după 1989, confirmat și de recenta revoltă a românilor. Așadar, nu este revoluție...

Cum trebuie interpretată retragerea proiectului de lege a sănătății de către șeful statului

     După ce a susținut, cu încăpățănare, proiectul de lege pentru reformarea sistemului sănătății, Traian Băsescu a decis retragerea acestuia de la dezbatere, cerând public acest lucru, dar amintind totodată că dacă schimbarea nu se va realiza, corupția va exista în continuare. Protestele oamenilor nemulțumiți de problemele din sistemul de sănătate, care îi afectează în mod direct, determinați de propunerea șefului statului de a implementa varianta privatizării, au demonstrat că pe un plan prioritar se cuvine să se așeze competența, demisia lui Raed Arafat, fiind expresia demnității și verticalității, la nivel înalt, atribute rare la nivelul clasei politice din România.

      Oamenii au demonstrat că nu sunt indiferenți, la o astfel de mișcare în sistemul sănătății, accentuând importanța pe care societatea civilă se cuvine să o aibă într-o democrație. Luarea atitudinii, prin protestele organizate, în aproape toată țara, în urma demisiei unei personalități-reper în medicina românească ar trebui să constituie un semn că actul decizional, în actuala formulă, nu funcționează, nu are eficiență, luându-se în calcul și alte domenii, pe fond de criză. 

      Anunțarea retragerii proiectului de lege a reprezentat o încercare de finalizare a duelului cu Raed Arafat, care are de partea dumnealui un număr considerabil de oameni, nemulțumiți de sistemul medical din România și nemulțumiți de prestanța guvernamentală. Demisia lui Raed Arafat a fost scânteia care a mobilizat populația și a determinat-o să adopte un comportament, democratic de altfel, prin protestele față de actuala putere, care prin ostilitatea manifestată vizibil față de fostul subsecretar de stat și, prin aceasta, față de întregul sistem medical, căreia acesta îi aparținea, a realizat o mișcare greșită cu grave consecințe asupra imaginii, mai ales în contextul unui an electoral. 

      Reacția lui Traian Băsescu față de Raed Arafat va costa mult în alegerile care vor urma, aceste costuri fiind plătite de putere, îndeosebi, în condițiile în care electoratul dezamăgit își va exprima opinia. Astfel, printr-o mișcare greșită, președintele a determinat asamblarea tuturor nemulțumirilor populației, într-un puzzle la care nici măcar opoziția nu s-a gândit. Cum poate fi interpretată mai exact decizia de retragere a proiectului de lege care urma să reformeze sistemul de sănătate din România? Pe de o parte ca o mișcare greșită a președintelui pe scena politică sau ca o înfrângere a puterii în ochii electoratului, dar în același timp trebuie văzută și valența mai puțin negativă. Prin acest comportament, Traian Băsescu a mai acordat o șansă puterii, care a vrut să demonstreze că respectă voința oamenilor, că aude vocea democratică a societății civile românești. 

      Într-un fel, constrâns de împrejurări, deloc favorabile, șeful statului a luat o decizie de ultimă instanță pentru a se salva, de la o pierdere definitivă. A ales răul cel mai mic pentru tabăra puterii într-un an electoral, dorind să demonstreze receptivitatea la preferințele oamenilor, chiar dacă în ultimul moment. Interesant din declarațiile șefului statului în contextul controverselor generate de proiectul de lege este faptul că însuși a afirmat că sistemul pe care-l conduce este corupt, altfel spus, nu funcționează așa cum ar fi de dorit. A adus în atenție acest aspect tocmai pentru a-și motiva susținerea agresivă a reformării prin proiectul de lege la care ulterior a fost constrâns să renunțe. 

      Vocea opoziției, pe acest fundal al protestelor oamenilor față de putere, subliniază importanța care ar trebui, în perspectivă, acordată negocierilor, dialogului între ambele tabere, putere și opoziție, aceasta fiind unica soluție, în opinia liderului PNL, Crin Antonescu. Acesta consideră utilă abordarea prin colaborare, urmată de un eventual consens, a alternativei alegerilor anticipate. În opinia reprezentanților USL, alegerile parlamentare anticipate constituie singura modalitate de eliminare a tensiunilor sociale declanșate de recentele comportamente ale puterii pe scena politică. 

     Cert este că reformarea unui asemenea sistem de o complexitate care aduce dificultăți, nu se poate realiza în timp scurt și prin decizii impuse, în lipsa unei dezbateri reale, a unei negocieri, luând în calcul importanța expertizei în domeniu, precum și încluderea tuturor actorilor sistemului medical, în spiritul unui proiect de lege menit să asigure o modernizare reală. Variabila cea mai importantă a fost exclusă din calcule, fiind vorba de pacienți, medici și asistenți, în momentul în care Traian Băsescu a susținut controversatul proiect de lege.

Declarația președintelui și scopul acesteia, în urma demisiei lui Raed Arafat

     După demisia lui Raed Arafat, din funcția de subsecretar de stat în Ministerul Sănătății, ca urmare a neînțelegerilor cu șeful statului pe tema proiectului pentru noua lege a sănătății, acesta din urmă a criticat neajunsurile actualului sistem de sănătate din România și a subliniat importanța adoptării, de către legislativ, a proiectului, urmând implementarea principiilor pe care noua legislație le include. 

      Foarte importantă, din declarația șefului statului, este referirea pe care acesta a făcut-o la serviciul de urgență. Acesta a delimitat serviciul SMURD drept o unitate militarizată, iar privatizarea nu poate fi luată în calcul drept o posibilitate, așa încât, în opinia președintelui afirmațiile despre privatizarea acestui serviciu nu au avut decât rolul dezinformării. Mai incisiv, Traian Băsescu s-a referit, subtil la fostul subsecretar de stat, Raed Arafat, accentuând că SMURD aparține statului și nu a fost construit de către un singur om, dimpotrivă, constituie rezultatul eforturilor considerabile pe care statul român le-a realizat în ceea ce privește finanțarea sistemului de sănătate. Acesta se confruntă cu serioase probleme pe care șeful statului a ținut să le aducă în atenție, mai ales ca parte a argumentației în favoarea proiectului de lege în domeniul sănătății care a făcut subiectul dezbaterilor pe scena politică în ultimul timp. 

     Astfel, în planul problemelor, monopolul CNAS, tendința de politizare a ssitemului, precum și lipsa de eficiență și corupția, au fost menționate de către Traian Băsescu, amintind, în cele din urmă, și aspectul subfinanțării. Pe lângă seria dificultăților, de la nivelul sistemului de sănătate din România, ca motivare a necesității reformei, președintele a considerat utilă în susținerea proiectului de lege, includerea experienței altor state europene, precum Olanda sau Germania. 

      Ceea ce a dorit Traian Băsescu să sublinieze, prin declarațiile recent făcute la Cotroceni, a fost în primul rând caracterul prioritar al schimbării în sistemul actual de sănătate, ca parte importantă a reformei de ansamblu a statului. Astfel, modernizarea în domeniul sănătății reprezintă mai mult decât un imperativ, necesitând o perioadă de timp pentru a se realiza efectiv, iar mobilul tuturor eforturilor în această direcție trebuie să fie sănătatea omului, iar nu interesele care există pentru cumpărarea ambulanțelor. Mai mult, președintele a subliniat că această modificare în sistem va fi o oportunitate oferită administrațiilor locale, invitate fiind să se integreze în sistemul de ambulanță.Un argument adus în favoarea acestei modificări a fost si gradul de eficiență care va crește, îndeosebi în mediul rural care se confruntă cu probleme serioase. 

      Mai degrabă, aceste declarații, post demisia lui Raed Arafat, au intenționat să contureze un răspuns ferm al președintelui la acuzele aduse, atât în ceea ce privește conținutul proiectului de lege, dar mai ales în legătură cu plecarea subsecretarului de stat din Ministerul Sănătății, pe fondul polemicii care a avut loc între cei doi. Mai mult, aceste sublinieri, care se desprind din declarațiile șefului statului, vin să susțină un efort de îmbunătățire a imaginii afectate de controversele vizibile în jurul acestui subiect, al proiectului de lege pentru sistemul de sănătate românesc. 

      În concluzie, o interpretare pripită ar putea reliefa dubla implicație a demisiei lui Raed Arafat, în urma neînțelegerilor cu Traian Băsescu, în aria reformării sistemului de sănătate: pe de o parte demisia percepută ca o victorie a președintelui, pe de alta, afectarea negativă a imaginii acestuia, ca o consecință a atitudinii lui Traian Băsescu în raport cu obiecțiile aduse fostul subsecretar de stat. Adevăratele implicații vor putea fi definite abia după eventuala adoptare și implementare a actualului proiect de lege, iar un reper deosebit de important în analiza consecințelor va fi omul, ca cetățean sau ca pacient. Cert este că acesta va furniza informații prețioase pentru evaluarea sistemului de sănătate reformat.

Proiectul de lege privind sistemul sănătății arată divergențe și ce preferă actuala putere: demisia lui Raed Arafat în locul unei revizuiri a propunerii

      Pentru că anul 2011 a fost și unul al reformelor, propuse de actuala guvernare, cu scopul modernizării statului român, incluzând în această sferă revizuirea Constituției, proiectul regionalizării și recent controversata lege a sănătății, se impune analiza acelor proiecte care au făcut obiectul dezbaterilor la începutul lui 2012. Dintre acestea, legea sănătății merită supusă atenției și pentru divergențele pe care le-a generat pe scena politică. 

     Principalul argument, invocat de șeful statului, în susținerea legii, a fost caracterul imperativ al acestei reformări a sistemului, în condițiile în care România ca membru ce împărtășește valorile Uniunii Europene se cuvine să realizeze toate demersurile, necesare ajungerii la standardele pe care aceasta le va impune și în domeniul sănătății. Va fi vorba de acel sistem unic de sănătate cu cerințe pe care toate statele europene le vor respecta și pentru care își vor exprima acordul în unanimitate. Principalele puncte ale reformei în sănătate vizează caracterul obligatoriu și privat, pe care îl vor avea asigurările medicale, iar spitalele de stat vor deveni fundații, exercitând o mai mare putere de atracție asupra personalului medical, contribuind în acest fel la reducerea exodului în afara țării. 

      Un aspect important, în acest context, trebuie menționat și anume faptul că prin transferul fondurilor de la nivelul CNAS, rezultate din contribuțiile populației, spre casele private de sănătate, prin raportare la asigurările obligatorii private pe care reforma le accentuează, se realizează și un transfer al dificultăților, dintr-o parte în alta. Astfel, este de bun simț întrebarea: ce anume va rezolva reforma în sistemul sănătății în România, prin această lege acut dezbătută? 

     Este cunoscută reacția lui Raed Arafat, fostul subsecretar de stat din Ministerul Sănătății în raport cu propunerea înaintată de șeful statului, Traian Băsescu. Mai exact, Raed Arafat a subliniat neajunsul care ar putea să apară, în contextul în care proiectul de lege, definit de actuala putere, va favoriza competiția în sfera utilizării fondurilor publice, între sectorul public, care deja întâmpină dificultăți, fiind conoscută insuficiența fondurilor de care dispune și mediul privat în care vor exista multe firme. În replică,  Traian Băsescu a afirmat că opiniile lui Raed Arafat sunt de factură stângistă, argumentând că nu doar statul trebuie să asigure aceste servicii, ci dimpotrivă, mediul privat își va putea dovedi beneficiile în funcționarea unui sistem de sănătate cu adevărat performant, care să răspundă exigențelor de la nivel european. 

     Se poate constata că nu este vorba de o privatizare a sistemului de sănătate românesc, ci mai curând de o gestionare privată a fondului public. Dincolo de oricare interpretare ideologistă, potrivit căreia propunerea lui Raed Arafat ar fi de stânga, în timp ce inițiativa actualei puteri în domeniul sănătății, prin această nouă lege s-ar încadra într-o gândire a dreptei politice, este cert că în contextul trecerii la noul sistem de sănătate, problemele existente nu vor fi eliminate. 

     Un alt aspect, în contextul dezbaterii legii, este cel referitor la demisia lui Raed Arafat din funcția de subsecretar de stat în Ministerul Sănătății, după ce în mod subtil aceasta i-a fost sugerată de șeful statului. Ca fondator al medicinei de urgență și cunoscător al realelor dificultăți cu care aceasta se confruntă, Raed Arafat a susținut ca medicina de urgență să prezinte în continuare calitatea unui serviciu public, delimitând, totodată, riscurile pe care aceasta le-ar avea de întâmpinat în contextul aplicării noi legi. Consensul este de neconceput din moment ce puterea a preferat demisia unui specialist care a susținut cu forțe proprii o structură funcțională în România, în raport cu revizuirea propunerii, astfel încât să nu se ajungă la atitudini și reacții radicale, la care asistăm în ultimul timp.

Reorganizarea administrativ-teritorială a României: subiect vechi și o abordare nouă

      Deși unele proiecte, de o deosebită importanță, ca revizuirea Constituției României sau reorganizarea administrativ-teritorială nu au mai reprezentat obiectul dezbaterilor de pe scena politică românească, în ultima perioadă, Traian Băsescu nu a ezitat să le readucă în atenție. Argumentul, invocat de președinte în sublinierea importanței, pe care legea reorganizării administrative o are, a fost acela al rolului pe care un astfel de proiect legislativ îl are în îndeplinirea obiectivului major de modernizare a statului. Mai mult decât aducerea în discuție a subiectului, evidențiind valențele pozitive pe care le presupune, Traian Băsescu a ținut să accentueze necesitatea accelerării procesului de implementare a proiectului privind reorganizarea administrativă a țării. 

      A dorit, de altfel, să ilustreze că această propunere constituie unul dintre imperativele anului electoral care tocmai a început, ba mai mult decât atât, constituie un obiectiv important al mandatului 2012-2016, la finalul căruia o astfel de inițiativă va fi pe deplin implementată. Un alt argument invocat de șeful statului, pentru caracterul imperativ al reorganizării administrative a României, în ciclul electoral care urmează, este acela al capacității de absorbție a fondurilor europene pentru dezvoltare. Aceasta va spori, indubitabil, în condițiile în care se trece la o adoptare rapidă și la o implementare graduală a unei astfel de inițiative, la care se pare că actuala putere nu a renunțat. 

       După ce părea a fi un subiect abandonat de actuala putere, reorganizarea administrativ-teritorială, revine în atenție, pe scena politică românească, deocamdată la nivel de discurs. Șeful statului nu a făcut, însă, referiri exacte în ceea ce privește numărul regiunilor sau județelor, dacă acestea vor fi 8 sau 12, chiar dacă a evidențiat implicațiile pozitive pe care o astfel de reorganizare le poate avea, în utilizarea resurselor financiare europene. 

      Trebuie menționat că acest proiect se impune prin Programul de Dezvoltare al Comisiei Europene pentru anul 2013-2014, iar împărțirea teritorială pe doar 8 sau 12 regiuni ar avea implicații importante la nivel decizional, din moment ce va fi posibilă o mai bună implementare a deciziilor, dar și un control în ceea ce privește respectarea acestor decizii de la nivel central, în teritoriu. De asemenea, un mai bun control ar putea fi exercitat și asupra investițiilor. Un aspect, cu o semnificație deosebită, îl constituie reducerea personalului din administrație, cu implicații la nivel bugetar. 

     Interesant este de văzut în ce măsură reducerea personalului va genera o diminuare a birocrației, implicând și o eficiență sporită a aparatului administrativ. O privire mai atentă, în sfera reacțiilor diverșilor decidenți, cu privire la problematica generată de regionalizare, aduce în prim plan un spectru larg. Ideea regionalizării nu se bucură de aceeași considerație din partea altor lideri politici, elocventă în acest sens fiind reacția liderului PNL, Crin Antonescu, care s-a declarat în favoarea unei măsuri radicale, în contextul în care puterea va realiza demersuri concrete de punere în practică a proiectului regionalizării. Implementarea acestuia ar putea constitui motiv pentru ca opoziția să se retragă din Parlament, așa cum a afirmat în numeroase rânduri liderul PNL.

    În contextul problematicii, pe care regionalizarea o presupune, este important de văzut în ce măsură aspectul sensibil al divergențelor interetnice capătă noi nuanțe. Mai mult, o altă componentă a peisajului, creat prin regionalizare în România, are implicații la nivel econoomic. Mai exact, în ce măsură reorganizarea teritorială ar putea influența situația economică a României, în contextul crizei pe care aceasta o traversează? Organizarea pe regiuni mai extinse ar lua în calcul eficiența activităților economice cu importanță deosebită în dezvoltarea economiei, de care România are nevoie? 

      Acestea constituie, însă, o fâșie îngustă din spectrul mai larg de probleme care apar prin realizarea proiectului reorganizării teritoriale în România. La nivel principial există destule aspecte pozitive pe care inițiativa ar putea să le ilustreze, din momentul implementării, dar răspunsuri concrete nu există deocamdată. Vor fi certitudini în măsura în care propunerea va fi implementată, depășind divergențele la nivel de opinie, vizibile în reacțiile diferitelor formațiuni politice, în momentul de față.

Scena politicii românești în 2011 sau radiografia haosului

         O retrospectivă asupra realității politice românești, în 2011 aduce în atenție o scenă politică pe care domină dezordinea, menită să bulverseze electoratul, aflat în imposibilitatea alegerii unei oferte politice viabile care să-i reprezinte în mod real interesele. Pe motivul exprimării pluralismului de opinii și idei într-o democrație, liderul PNL, Crin Antonescu și liderul PSD, Victor Ponta au considerat că este vitală apariția USL, cu rol fundamental în ceea ce înseamnă salvarea pluralismului în România. În acest context, formațiunile politice, fără o tradiție recunoscută în peisajul politic românesc, trebuie să treacă un test al seriozității, pentru a se constata în ce măsură oferă posibilitatea de a fi absorbite de putere. 

         Se observă că trendul unirii unor forțe de orientări diferite ideologic, în sensul reducționist de care beneficiază ideologia la nivel de înțelegere, în România, a prins tot mai mult în realitatea politică a anului precedent, generând construcții dintre cele mai surprinzătoare. Dintre acestea, USL constituie exponentul lipsei de inspirație prin punerea împreună a liberalilor socialiștilor și conservatorilor, cu ambiția obținerii procentului de 50% plus 1 din mandatele parlamentare. Sondajele recente, însă, nu se arată prea prietenoase, iar comportamentele neașteptate pe scena politică, din partea unor formațiuni ca UNPR-ul, pun și mai mult la îndoială posibilitatea succesului la alegerile care urmează. 

        Mai mult, amalgamul PDL, UNPR, PNȚCD, PP-DD, PNG se dorește a fi Mișcarea Populară, o alianță cu misiunea susținerii actualei puteri în competiția electorală din 2012, dar faptul că este produsul unui guvern îi anulează esența de structură construită prin mobilizarea forțelor societății civile. 

       Un alt aspect ce merită a fi menționat, măcar pentru implicațiile pe care le va avea în alegerile care urmează, este apariția PPTM, cu efecte vizibile, cel mai probabil, în ceea ce privește pătrunderea reprezentanților comunității maghiare în legislativul românesc, în sensul că se vor diminua șansele UDMR-ului de a atinge pragul electoral de 5%. Ostilități s-au manifestat în 2011 și în ceea ce privește problema reorganizării administrativ-teritoriale, liderii maghiari subliniind că varianta reorganizării care nu se raportează la regiunile istorice va fi generatoare de serioase conflicte. Problema minorităților rămâne una sensibilă care va necesita eforturi pe termen lung, în vederea unei eventuale ameliorări, întrucât soluționarea deplină a acesteia nu este posibilă fără a genera tensiuni de o parte sau de alta a celor implicați. 

         În anul 2011, a atras atenția, pe palierul mutațiilor politice și a comportamentelor formațiunilor de pe scena politică, identitatea UNPR, pe care Cristian Diaconescu o consideră o alternativă viabilă la stânga comunistă, o expresie a stângii moderne și progresiste, care mobilizează toate resursele de care dispune pentru interesul național și încurajarea dialogului social. Aceste aspecte se află la nivel declarativ, în realitate obiectivul fiind acela de a obține măcar 10% la alegeri, iar sprijinul reciproc dintre UNPR și PDL este menit să împiedice diluarea reciprocă a voturilor. Mai mult intenționează reorientarea electoratului uselist dezamăgit, spre o construcție civică cu misiunea emancipării și progresului în spirit democratic. 

         În același spirit democratic, actuala putere a delimitat câteva proiecte ambițioase dintre care comasarea alegerilor merită a fi supusă atenției. Deși au fost invocate argumente de natură economică, în sensul dificultăților finnaciare pe fondul crizei, cu care România se va confrunta, iar varianta comasării va reduce considerabil o parte din cheltuieli, motivele sunt altele. Evidentă este dorința menținerii puterii, așa încât argumentul de ordin economic sau cel referitor la participarea la vot, printr-un electorat mai implicat, mai activ în exprimarea opțiunii, prin varianta comasării, reprezintă componente ale lirismului la nivel de discurs. 

        În plus, ceea ce se constituie într-un real risc, la adresa democrației românești, este cu certitudine excluderea din planul aspectelor relevante în procesul decizional a voinței reale a cetățenilor, care la referendum s-au pronunțat pentru reducerea numărului reprezentanților în legislativ, în 2009. Ideea a fost abandonată de putere pe motivul că acest proiect ar oferi un avantaj nesperat UDMR-ului, așa încât, PDL nu a ezitat să evidențieze preferința pentru varianta reprezentării în legislativ în funcție de populație. În aceste condiții semnificația referendumului într-o democrație se reduce la aceea a unui simplu element decorativ?

         Anul 2011 a adus în atenție proiecte definite și abandonate de actuala putere, ca reorganizarea administrativ-teritorială, reducerea numărului de parlamentari care nu va avea implicații la nivelul calității clasei politice, reducerea legislativului la o singură cameră, care, de asemenea, nu va genera eficiență în procesul de legiferare. Acestea constituie o parte din ceea ce a contribuit la conturarea haosului politic pe scena politică românească în 2011, care va avea consecințe pe termen lung pentru realitatea politică din anul electoral 2012 și nu numai.

Afirmații din zona stângii politice românești: Cristian Diaconescu despre alternativa UNPR, în debutul anului electoral

      Despre stânga politică românească, ca și despre dreapta, de asemenea, s-a vorbit și, măcar formal, s-a încercat o delimitare și definire ideologică adecvată, de către o formațiune sau alta, însă, după cum se constată, incertitudinea ideologică persistă încă. Ambiția președintelui de onoare al UNPR-ului, Cristain Diaconescu de a prezenta pe scena politicii românești, o formațiune cu identitate, ce se încadrează perfect în sfera ideologică a stângii politice moderne, este însoțită de critici negative, desigur, la adresa PSD-ului. 

      Mai exact, ceea ce dorește Cristian Diaconescu să demonstreze, prin formațiunea UNPR este alternativa pe care aceasta ar oferi-o la partidul unic de stânga, adică PSD, care nu mai răspunde expectanțelor celor rămași să o susțină și cu atât mai puțin, celor care doresc un dialog constructiv cu societatea civilă românească. Replica domnului Diaconescu subliniază importanța și implicațiile benefice, totodată, pe care diversitatea formațiunilor, ca expresie a diversității intereselor, o comportă într-o societate democratică. 

       Pe fondul acestor considerente, identitatea UNPR-ului completează stânga politică românească, care necesită schimbare. Schimbarea benefică actului decizional nu poate fi posibilă, pe baza celor afirmate de Cristian Diaconescu, decât în condițiile în care se recunoaște că PSD-ul nu reprezintă singura identitate în cadrul stângii, pe scena politică românească. În viziunea acestuia, PSD constituie expresia stângii comuniste care nu susține emanciparea și progresul, fapt pentru care UNPR devine o alternativă viabilă, o construcție civică, în care sunt incluse deopotrivă patronate, sindicate, organizații ale societății civile, dar și formațiuni politice. 

      De asemenea, nu este exclusă posibilitatea susținerii din partea unor parteneri de coaliție, în pofida orientărilor ideologice diferite, de cea pe care UNPR-ul o definește. Argumentul ar fi acela al obiectivului unic care ar trebui să mobiilizeze toate forțele politice de pe scena politică românească, indiferent de eticheta ideologică, adică progresul și modernizarea. 

     Dacă UNPR-ul se consideră doar rezultatul unei mișcări politice, pentru apariția unei construcții surprinzătoare în peisajul politic românesc, atunci se cuvine includerea în ecuație a variabilei importante a intereselor pentru competiția electorală care va urma. În numele interesului național, ca miză declarată de reprezentanții UNPR-ului și a susținerii unui dialog social, menit să faciliteze modernizarea și progresul, această identitate, relativ recentă, a urmărit, oarecum, contracararea comportamentului USL. Prin atragerea unui procent considerabil din rândul electoratului moderat al PSD, alianța uselistă poate include în calcul posibilitatea menținerii în opoziție, în cazul în care nu va obține în alegeri procentul de 50%+1 din mandate.

       Această realitate, lipsită de o doză de optimism, este accentuată și de alte componente ale vieții politice românești, din anul care tocmai s-a încheiat: înlocuirea lui Mircea Geoană de la șefia Senatului, cu implicații nefavorabile USL-ului, la nivelul sondajelor efectuate. Provocările care încep să prindă contur încă de la debutul anului electoral 2012 sunt destul de mari, context în care actorii politici vor trebui să-și definească strategiile cât mai eficient cu putință, oferind electoratului românesc alternative viabile, indiferent de zona ideologică în care se poziționează.

Reorganizarea teritorială, analizată la început de an electoral: rațiuni și interese

       Anul 2012 nu aduce doar alegerile, ca eveniment important în viața politică românească, ci va fi vorba, dimpotrivă, de o diversitate a temelor de discuție și a proiectelor politice, în care guvernanții se vor implica. Unele dintre acestea au beneficiat, în 2011 de mai multă susținere, altele au fost lăsate la stadiul de idee, fapt pentru care vor fi continuate în anul electoral.

      Reducerea numărului de parlamentari, de exemplu, ca propunere a PDL-ului, alături de votul uninominal într-un singur tur, a întâmpinat opoziția UDMR-ului care și-a exprimat opinia favorabilă unui sistem electoral mixt, cu votul pe liste. Propunerea UDMR-ului, contrară votului uninominal pur, are ca motiv pierderea unui număr considerabil de mandate în cadrul legislativului. Reforma legii electorale se constituie, astfel, într-un subiect care a suscitat numeroase controverse între formațiunile politice, subliniind interesele electorale ale acestora. 

     Opoziția UDMR este vizibilă și în raport cu un alt proiect definit de putere și anume reorganizarea teritorială, pentru care Traian Băsescu a invocat motive ca facilitarea procesului descentralizării și diminuarea gradului de birocrație. Laszlo Borbely susține că un alt sistem administrativ în perioada care precede alegerile nu-și dovedește utilitatea, ci poate avea implicații negative în ceea ce privește administrația locală, prin haosul pe care-l va genera, la nivelul acesteia. Liderul UDMR consideră că un astfel de proiect de importanță majoră, ca reorganizarea administrativ-teritorială, poate fi benefic doar după alegeri, argumentul fiind acela că o propunere legislativă complexă, cu numeroase consecințe, nu doar în plan politic, necesită eforturi susținute și implicare, așa încât este nepotrivită plasarea pe agenda priorităților la final de mandat. Astfel, în viziunea UDMR, pe un plan prioritar se află competiția electorală care va trebui să antreneze toate forțele de pe scena politică românească, iar formațiunile politice să fie capabile să-și valorifice în mod eficient resursele de care dispun. 

     Anul electoral 2012 va aduce în atenție, cel mai probabil, negocieri în jurul proiectelor pe care puterea le-a definit în anul care tocmai s-a încheiat. Important este în ce măsură se va ajunge la un consens, în condițiile în care decidenții din cadrul opoziției propun alternative, care vin în contradicție cu proiectele conturate de actuala putere. Așadar anul electoral 2012 va aduce divergențe pe scena politică românească, tensiuni în interiorul coaliției din opoziție cu privire la elementul important în procesul reprezentării politice.  

     Dincolo de argumentul delimitat de Laszlo Borbely, reprezentant al viziunii UDMR cu privire la proiectul reorganizării administrative și în ceea ce privește sistemul electoral, prin opțiunea pentru un sistem mixt, nu trebuie exclusă din calcul variabila interesului formațiunii politice. Înlocuirea actualului sistem uninominal cu unul mixt ar aduce o mai bună reprezentare a minorității în cadrul legislativului, un inconvenient pe care actuala putere ar trebui să-l ia în considerare. 

     Cert este că, în pofida unui oarecare acord între PDL și UDMR în ceea ce privește varianta alegerilor comasate, nu se poate constata decât existența unui acord, condiționat de către UDMR prin varianta sistemului electoral. În acest context, menținerea actualului sistem de vot și renunțarea la alternativa sistemului mixt, nu trebuie văzute ca expresia unui compromis între cele două formațiuni politice, ceea ce accentuează, și mai mult, ideea că fiecare continuă să-și maximizeze șansele. Divergențele vor măcina scena politică și în 2012, mai ales pentru că este un an electoral.

Certitudini lăsate de anul 2011 pe scena politică românească pentru anul electoral 2012: cum arată bilanțul pentru putere și opoziție?

      Anul care tocmai s-a încheiat a lăsat în centrul dezbaterilor subiecte desprinse, de pe scena politică românească, care vor evolua, în direcții cu grade diferite de previzibilitate, în anul electoral 2012. De o importanță însemnată în 2011 au fost diversele mișcări care s-au petrecut pe scena politică românească, diferitele identități care s-au conturat, aducând în centrul jocului de forțe actori noi, mai mult sau mai puțin credibili în lupta pentru putere. 

       Anul care tocmai a început va aduce provocări pentru toate formațiunile politice, fie ele în tabăra puterii, fie în opoziție. Cert este că forțele principale care se vor înfrunta în bătălia pentru putere sunt PDL-ul și USL. Unele evenimente, ca înlăturarea lui Mircea Geoană din funcția de președinte al Senatului și înlocuirea cu Vasile Blaga, au avut implicații în ceea ce privește poziția USL în sondaje, care nu este una favorabilă alianței, prin raportare la actuala putere. 

      Important este ce se va întâmpla în urma alegerilor, de anul acesta: alianța uselistă va continua să existe sau își va pierde conturul? Este posibilă câștigarea alegerilor de către USL? Dacă va câștiga alegerile care sunt șansele obținerii unui scor care să-i faciliteze accesul la guvernare? Pe fondul acestor considerații care sunt șansele menținerii alianței useliste, ca actor credibil pe scena politică românească, în urma alegerilor din 2012? 

      De asemenea, este interesantă propunerea pe care PDL o va face pentru un potențial premier la alegerile foarte importante pentru imaginea scenei politice românești. În condițiile în care actualul premier, Emil Boc nu va mai candida pentru un al doilea mandat, care va fi numele în care actuala putere își va pune speranțele în competiția electorală ce va urma? 

     Misiunea PDL în ceea ce privește desemnarea unui nume care să intre în competiția pentru funcția de premier va fi una dificilă, mai ales dacă se ia în calcul necesitatea ca acest actor să se detașeze de imaginea deloc favorabilă, pe care actuala guvernare și-a construit-o. Va fi nevoie de un actor politic care să dovedească reușita în conturarea unei imagini pozitive a puterii în ochii electoratului dezamăgit. La nivelul bilanțului pentru anul 2011, se observă o scădere a USL, înregistrată în sondajele de opinie efectuate, ceea ce înseamnă că definirea, cu mai multă convingere a direcției de acțiune, în raport cu actuala putere, pe fondul competiției electorale de anul acesta, constituie un imperativ de o însemnătate deosebită. 

     Alternativa pe care alianța uselistă dorește să o ofere, necesită o definire mult mai adaptată, mai focusată pe acțiune și mai puțin centrată pe teorii și ipoteze. Alianța uselistă a dovedit că, în mai puțin de un an de la constituire, poate înregistra o cădere în cadrul sondajelor sub 50%, ceea ce nu promite prea mult pentru competiția în care se va angaja anul acesta, cu atât mai puțin o evoluție spectaculoasă pe termen lung. Aceste aspecte vor fi clarificate la alegerile de anul acesta confirmând mare parte a ipotezelor delimitate, dintre care cea mai sigură va sublinia trendul descendent și insuccesul USL în raport cu actuala putere.