Protestele românilor împotriva actualei conduceri, determinate, aparent doar, de recenta demisie a lui Raed Arafat, din funcția de subsecretar de stat în Ministerul Sănătății, au generat ipoteza conform căreia nemulțumirea generalizată ar constitui germenele unei revoluții. Această ipoteză nu poate fi decât infirmată, în condițiile în care nu există un proiect social viabil, iar cu atât mai puțin, o alternativă la un eventual proiect îndreptat spre viitor.
După experiența loviturii de stat din 1989, protestele la care asistăm astăzi, deși vin pe fondul unei conștientizări a sărăciei în care oamenii se afundă, nu se pot încadra decât, cel mult, în limitele unei revolte. Mai grav, este faptul că manifestarea violentă a nemulțumirilor oamenilor nu va genera nimic pozitiv, oferind autorităților de ordine ocazia folosirii forței, dispersând mulțimea, care deși solicită dreptul la un trai modest, nu dispune de o structură, de un caracter organizat.
O schimbare reală nu va putea fi posibilă din moment ce nu există consens asupra abordării nevoii și modului de înfăptuire a schimbării, așa încât pentru ca schimbarea să devină o realitate, se impune ca un număr cât mai mare de români să contribuie la constituirea unei veritabile forțe, participând la manifestări. Ori acest lucru nu caracterizează, în acest moment, societatea românească, cunoscută fiind pasivitatea multor oameni care în loc să ia atitudine, să se angajeze într-o participare benefică la schimbarea unui sistem, preferă să asiste, de departe, la ceea ce se întâmplă, urmărind canalele de televiziune unde se prezintă, parțial realitatea.
Demisia unui om, în care românii aveau încredere și pe care îl respectă, recunoscându-i meritele, a reprezentat un motiv de nemulțumire în raport cu actuala conducere, însă, nu poate fi un motiv destul de puternic pentru a declanșa o revoluție. Acest motiv, trebuie subliniat, s-a dezvoltat pe fondul măsurilor anticriză pe care actuala guvernare le-a luat, așa încât nemulțumirile legate de sistemul de sănătate, fac parte dintr-un puzzle al nemulțumirilor generale față de întregul sistem ineficient.
Anii, care au urmat schimbării din 1989, au evidențiat incapacitatea politicienilor de a defini o strategie reală de dezvoltare, de îndepărtare de umbra trecutului. Instituțiile democratice au cunoscut o dezvoltare limitată, limitele fiind generate tocmai de această preferință pentru trecut, tocmai de teama de angajare în schimbare, în proiecte de perspectivă.
Ceea ce se întâmplă în prezent, prin manifestarea urii față de sistem, nu face decât să sublinieze inerția pe care politicienii au preferat-o în anii democrației fragile românești. Guvernările se succed, însă fiecare guvernare nu face decât să demoleze tot ce s-a construit pozitiv anterior, anulând orice fundament, pentru un eventual progres. În acest context, se constată lipsa curajului politicienilor de a se defini și mai ales de a acționa ca subiecți veritabili în dezvoltarea României.
Scena politică e definită de multiple divergențe, de o voită tensiune, liderii politici manifestând un acut interes pentru demontarea reciprocă: cine are un dosar mai întunecat, cine s-a dovedit a fi mai corupt. Pe acest fond al tensiunilor permanente ce șanse are dialogul în sfera problemelor imediate ale românilor? Răspunsul este deja cunoscut, amintit de istoria de după 1989, confirmat și de recenta revoltă a românilor. Așadar, nu este revoluție...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu