Pentru că anul 2011 a fost și unul al reformelor, propuse de actuala guvernare, cu scopul modernizării statului român, incluzând în această sferă revizuirea Constituției, proiectul regionalizării și recent controversata lege a sănătății, se impune analiza acelor proiecte care au făcut obiectul dezbaterilor la începutul lui 2012. Dintre acestea, legea sănătății merită supusă atenției și pentru divergențele pe care le-a generat pe scena politică.
Principalul argument, invocat de șeful statului, în susținerea legii, a fost caracterul imperativ al acestei reformări a sistemului, în condițiile în care România ca membru ce împărtășește valorile Uniunii Europene se cuvine să realizeze toate demersurile, necesare ajungerii la standardele pe care aceasta le va impune și în domeniul sănătății. Va fi vorba de acel sistem unic de sănătate cu cerințe pe care toate statele europene le vor respecta și pentru care își vor exprima acordul în unanimitate. Principalele puncte ale reformei în sănătate vizează caracterul obligatoriu și privat, pe care îl vor avea asigurările medicale, iar spitalele de stat vor deveni fundații, exercitând o mai mare putere de atracție asupra personalului medical, contribuind în acest fel la reducerea exodului în afara țării.
Un aspect important, în acest context, trebuie menționat și anume faptul că prin transferul fondurilor de la nivelul CNAS, rezultate din contribuțiile populației, spre casele private de sănătate, prin raportare la asigurările obligatorii private pe care reforma le accentuează, se realizează și un transfer al dificultăților, dintr-o parte în alta. Astfel, este de bun simț întrebarea: ce anume va rezolva reforma în sistemul sănătății în România, prin această lege acut dezbătută?
Este cunoscută reacția lui Raed Arafat, fostul subsecretar de stat din Ministerul Sănătății în raport cu propunerea înaintată de șeful statului, Traian Băsescu. Mai exact, Raed Arafat a subliniat neajunsul care ar putea să apară, în contextul în care proiectul de lege, definit de actuala putere, va favoriza competiția în sfera utilizării fondurilor publice, între sectorul public, care deja întâmpină dificultăți, fiind conoscută insuficiența fondurilor de care dispune și mediul privat în care vor exista multe firme. În replică, Traian Băsescu a afirmat că opiniile lui Raed Arafat sunt de factură stângistă, argumentând că nu doar statul trebuie să asigure aceste servicii, ci dimpotrivă, mediul privat își va putea dovedi beneficiile în funcționarea unui sistem de sănătate cu adevărat performant, care să răspundă exigențelor de la nivel european.
Se poate constata că nu este vorba de o privatizare a sistemului de sănătate românesc, ci mai curând de o gestionare privată a fondului public. Dincolo de oricare interpretare ideologistă, potrivit căreia propunerea lui Raed Arafat ar fi de stânga, în timp ce inițiativa actualei puteri în domeniul sănătății, prin această nouă lege s-ar încadra într-o gândire a dreptei politice, este cert că în contextul trecerii la noul sistem de sănătate, problemele existente nu vor fi eliminate.
Un alt aspect, în contextul dezbaterii legii, este cel referitor la demisia lui Raed Arafat din funcția de subsecretar de stat în Ministerul Sănătății, după ce în mod subtil aceasta i-a fost sugerată de șeful statului. Ca fondator al medicinei de urgență și cunoscător al realelor dificultăți cu care aceasta se confruntă, Raed Arafat a susținut ca medicina de urgență să prezinte în continuare calitatea unui serviciu public, delimitând, totodată, riscurile pe care aceasta le-ar avea de întâmpinat în contextul aplicării noi legi. Consensul este de neconceput din moment ce puterea a preferat demisia unui specialist care a susținut cu forțe proprii o structură funcțională în România, în raport cu revizuirea propunerii, astfel încât să nu se ajungă la atitudini și reacții radicale, la care asistăm în ultimul timp.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu